Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Parisul lui Colette

        de Maria Tronea

Sidonie Gabrielle Colette, una dintre marile figuri ale literaturii franceze, s-a născut în 1873, la Saint-Sauveur-en Puisaye, în regiunea Bourgogne. Spaţiul-cuib, emblemă a naturii înfloritoare, va deveni spaţiul de elecţie al imaginarului său, revenind contrapunctic. Este şi cazul romanului Claudine ŕ Paris (1901). Acesta se încadrează în seria Claudine, care marchează debutul său în viaţa literară a metropolei. În 1893, Colette se căsătoreşte cu scriitorul Henry Gauthier-Villars (Willy), instalându-se, alături de acesta, în centrul Parisului, pe malul stâng al Senei (28, rue Jacob). Micul apartament întunecat va fi părăsit pentru o locuinţă luxoasă (177 bis, rue de Courcelles). În timp, gloria literară îi va conferi supranumele „Dame du Palais Royal”.

Claudine ŕ Paris se deschide cu pagini de jurnal care consemnează trecerea naratoarei printr-un fel de febră cerebrală şi inadaptabilitatea la noul spaţiu. Acesta este văzut mereu în comparaţie cu Montigny, spaţiul-cuib părăsit pentru a-şi însoţi tatăl atras de bibliotecile pariziene în căutarea unor surse de documentare pentru lucrările sale de malacologie. Notaţiile poartă pecetea disforiei: „Călătoria, sosirea, începutul instalării se pierd într-o pâclă de suferinţă. Apartamentul întunecat, dintre două curţi din această stradă Jacob, tristă şi săracă, mă cufundase într-o apatie copleşitoare. Fără să mă mişc, l-am văzut pe tata agitat şi vioi, bătând în cuie rafturi, împingându-şi biroul dintr-un colţ în altul, bucurându-se în gura mare de poziţia apartamentului nostru: «La doi paşi de Sorbona, foarte aproape de Societatea de geografie şi cu biblioteca Sainte-Genevičve la îndemână!»” (p. 181 – se citează din Colette, Claudine ŕ Paris, Paris, Robert Laffont, 1989, t.n.).

După boala ciudată, cu simptome ce amintesc febra tifoidă, convalescenta începe să exploreze spaţiul din jurul locuinţei, înregistrează zgomotele: „[...] O mare curte mohorâtă; în capăt, zidul din spate al unei case negre. În curte, mici clădiri anonime cu acoperiş din ţiglă, ţigle..., ca la ţară. O poartă joasă, întunecată, care dă, mi se spune, în strada Visconti. Curtea asta n-am văzut-o traversată decât de muncitori în salopetă şi de femei cu capul gol şi spinarea încovoiată la fiecare pas, asemenea fiinţelor sleite de puteri. Un copil se joacă aici, tăcut, mereu singur, aparţinând, cred, portăresei acestui imobil sinistru [...]” (p. 184). Este semnalată şi prezenţa unei flaşnete şi a unui cerşetor: „În sfârşit, în fiecare joi, o flaşnetă cântă mecanic romanţe dezgustătoare de la ora zece la unsprezece, iar în fiecare vineri, un amărât (aici se zice un amărât şi nu un «nefericit» ca la Montigny), un cerşetor clasic, înalt, cu barba albă, vine să declame patetic: «Domnilor şi Doamnelor – nu uitaţi un sărman amărât! [...]»” (p. 184). La fel ca în cazul personajului-narator din Ŕ la recherche du temps perdu, care, aflat la Paris, tânjeşte după miticul Combray, Claudine (personaj ce împrumută trăirile autoarei) se lasă purtată de memoria afectivă spre verdele Montigny. Madlena proustiană este înlocuită, în acest caz, de un buchet de violete oferit convalescentei de către tatăl său, violete al căror parfum declanşează mecanismul memoriei involuntare, provocând o emoţie copleşitoare, periculoasă: „Sărmanul tata, a fost cât pe ce să fie cauza revenirii bolii mele când, într-o dimineaţă de februarie, mi-a adus un buchet de violete! Mireasma florilor proaspete, atingerea lor răcoroasă au tras cu o mişcare bruscă perdeaua de uitare pe care febra mea o aşternuse peste Montigny cel părăsit. Am revăzut pădurile diafane şi fără frunze, cărările mărginite de porumbe albastre stafidite şi de fructe de măceş îngheţate şi satul în gradene, şi curtea cu iederă întunecată, singura care rămâne verde, şi Şcoala albă sub un soare blând şi fără strălucire; am inspirat mirosul tămâios şi putred al frunzelor uscate şi aerul viciat de cerneală, de hârtie şi de saboţi uzi din clasă [...]” (p. 184).

Prima plimbare a protagonistei prin Parisul primăvăratic are ca ţintă Grădina Luxembourg. Adresându-se, în jurnalul său, celei mai bune prietene din Montigny, Lucie, Claudine evidenţiază căldura excesivă din Paris în luna martie, în antiteză cu primăverile răcoroase de la Montigny: „Mica mea Lucie... Cât de avansaţi sunt copacii aici! Liliacul îşi lansează frunzele fragede. Acolo, acolo... nu sunt încă decât muguri cafenii şi lucioşi, cel mult anemone de pădure” (p. 188). Nostalgia după răcoarea spaţiului-cuib se va accentua în perioada verii caniculare din metropolă. Prietenei din Montigny îi semnalează şi poluarea din Paris: „[...] În Luxembourg, am vrut să mănânc mlădiţe de copac, ca la Montigny, dar aici ele trosnesc între dinţi, fiind acoperite cu praf de cărbune. Şi niciodată, niciodată nu mai respir mirosul umed al frunzelor putrede şi al iazurilor năpădite de stuf, nici uşoara amăreală a vântului care a trecut peste pădurea unde mocneşte cenuşa nestinsă încă. Acolo, au răsărit primii toporaşi, îi văd! Bordura, cea de lângă zidul grădinii, cel care priveşte spre apus, e plină de viorele chircite, urâte şi plăpânde, dar cu o mireasmă suverană. Ce tristă sunt! Căldura excesivă a acestei primăveri pariziene şi moleşeala ei mă fac să nu mai fiu decât o vietate a pădurii condamnată la menajerie. Se vând aici, cu grămada, primule şi părăluţe galbene şi narcise, dar mingile de părăluţe ce le fac din obişnuinţă n-o amuză decât pe Fanchette, rămasă sprintenă în ciuda micii sale burţi ce adăposteşte viitorii pisici, care le manevrează îndemânatic cu lăbuţa ei în formă de lingur㔠(p. 220).

La Paris, Claudine o vizitează pe „tante Cśur”, sora tatălui său, care locuieşte într-un apartament luxos situat pe Bulevardul Wagram. Face cunoştinţă şi cu vărul ei Marcel, dar şi cu tatăl acestuia, Renaud, care îi este un fel de unchi. Începe să îşi comande rochii elegante, părăsind modesta rochie albă de postav cu care venise de la Montigny. Refuză însă pălăriile încărcate de flori, la modă în Parisul acelui timp, preferând pălăriile de vară cu boruri mari, împodobite cu pene şi pălăriile de catifea. Face plimbări cu trăsura în compania vărului şi a unchiului Renaud, merge cu aceştia la concerte. La sala Châtelet, de exemplu, unde figurează în program La Damnation de Faust. Sala care atrage „le Tout Paris” îi displace însă tinerei instalate într-unul din fotoliile de balcon, în primul rând: „Această sală este mare, dar îngrozitor de banală: luminile sclipesc în aerul plin de praf. V-am spus că miroase a bălegar de cal?” (p. 225).

Claudine preferă spaţiile deschise, oazele de verdeaţă ale Parisului: „Parcul Monceau, cu peluzele sale fragede voalate de perdelele străvezii ale jeturilor de apă, mă atrage ca o mâncare bună. Sunt mai puţini copii decât în Grădina Luxembourg. E mai bine. Dar peluzele astea care sunt măturate precum parchetul! Nu contează, copacii mă farmecă, iar umezeala încălzită mă moleşeşte. Clima Parisului este totuşi infam de caldă. Zgomotul acesta de frunze, ce lucru minunat!” (p. 242). Comparaţia dintre Paris şi Montigny este firul roşu al romanului. Nostalgia o poartă pe Claudine mereu spre spaţiul-cuib: „[...] Vai, mă întorc la Montigny... Să îmbrăţişez iarba înaltă şi răcoroasă, să adorm de oboseală pe un colţ de zid încălzit de soare, să beau din frunzele de călţunaş în care se rostogolesc picăturile de ploaie, să rup flori de nu-mă-uita pentru plăcerea de a le lăsa să se ofilească pe o masă, să ling seva lipicioasă a unei nuieluşe decojite de salcie; să cânt la flaut în ţevile ierbii, să fur ouă de piţigoi şi să mototolesc frunzele mirositoare ale coacăzilor sălbatici, să îmbrăţişez toate aceste lucruri pe care le iubesc! Aş vrea să îmbrăţişez un copac frumos şi el să mă îmbrăţişeze... «Mergi pe jos, Claudine, fă mişcare»” (p. 260). Claudine detestă verile caniculare din Paris, dar şi mirosurile metropolei: „Dacă vă imaginaţi că străzile voastre din Paris miros frumos sub soare!” (p. 260). Încetul cu încetul, tânăra se lasă atrasă de cântecul de sirenă al Parisului, aventurile sale fiind povestite în Claudine en ménage. Îşi comandă rochii peste rochii, se căsătoreşte cu „unchiul” Renaud (un bărbat de patruzeci de ani), în care vede „un prieten” alături de care poate participa la viaţa mondenă. Acesta o neglijează însă, fiind un afemeiat incorigibil, iar Claudine începe să frecventeze familia Lambrooke, o familie înstărită, care locuieşte într-un apartament modern din Bulevardul Kleber, cu portar, şi saloane ornate de lambriuri. Amfitrioana este Rézi Kleber, o femeie frumoasă şi elegantă, care îi face avansuri tinerei proaspăt măritate.

Notaţiile Claudinei surprind tablouri pariziene, zgomotele străzilor, mirosurile oraşului, aspecte ale vieţii mondene, moda timpului, în manieră proustiană. Balansul neîncetat între Paris şi Montigny aminteşte de obsesia miticului Combray din Ŕ la recherche du temps perdu, de imensul rol al memoriei afective, care marchează trăirile personajelor. În cazul protagonistei din seria Claudine, valul nostalgiei este atât de puternic, încât strălucirea Parisului şi tentaţiile sale pălesc în faţa amintirii spaţiului-cuib, aureolat de verde, scăldat de miresme, răcoros.

În Paris de ma fenętre, imaginea capitalei se întunecă. Sunt descrise suferinţele îndurate de locuitorii Parisului în timpul ocupaţiei naziste şi rezistenţa lor eroică. Acest volum de cronici a fost publicat iniţial cu titlul De ma fenętre, în 1942. Ediţia originală a fost urmată de o nouă ediţie, apărută în Elveţia în 1944, cu titlul Paris de ma fenętre, titlu reluat în Pléiade. Cronicile marcheaz㠄instaurarea tabloului”, dar şi inserţia auctorială în peisajul tragic al istoriei. Colette se adresează femeilor din Paris, dându-le sfaturi pentru a rezista în confruntarea cu foamea şi frigul. Le îndeamnă, în acelaşi timp, să-şi păstreze speranţa şi frumuseţea, o altă formă de rezistenţă în faţa războiului. Ca şi în seria Claudine, tablourile pariziene coexistă cu tablourile copilăriei petrecute la Saint-Sauveur-en-Puisaye. Trebuie să menţionăm că în acest „loc originar” se află muzeul Colette, unde s-a reconstituit atmosfera apartamentului parizian din Palais Royal.

La 150 de ani de la naşterea acestei mari scriitoare, opera sa îşi păstrează prospeţimea, invitând la o lectură polifonică. În Notre Colette, Julia Kristeva notează: „Să încercăm, aşadar, să vedem în experienţa sa vitală şi în stilul său o precursoare şi o contemporană a scriiturii actuale: cu riscurile, libertăţile sale şi bucuriile sale” (Presses Universitaires de Rennes, 2004, p. 9, t.n.).


Nr. 01 / 2024
Şedința Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 8 decembrie 2023

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 8 decembrie 2023

Premiul CARTEA ANULUI 2023 acordat de revista România literară

Comunicat

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Te strecori în altă epocă (2)
de Gheorghe Grigurcu

Un necunoscut: seamănul nostru, noi înşine
de Nicolae Prelipceanu

Parisul lui Colette
de Maria Tronea

O fotografie compromiţătoare cu Aristotel
de Cătălin Pavel

In Memoriam Bujor Nedelcovici

10 (zece) de la Baroque Books and Arts
de Cristian Pătrăşconiu

Sânge proaspăt pentru inimi bătrâne
de Dumitru Ungureanu

Oglinzi identitare
de Gela Enea

Doi Silvani şi multe „nesperate, nevisate, comori”
de Mihai Ghiţulescu

Eseu despre medierile experienţelor estetice
de Gabriel Nedelea

Note de cinefil
de Gabriela Gheorghişor

Poeme
de Patrizia Tocci

Soluţii imperfecte
de Gabriela Adameşteanu

Tristeţile din spatele zâmbetului
de Ana Dobre

Între zBucium şi Bucium, un drum cu sens unic
de Savu Popa

Poezia se află peste tot. Trebuie să o vezi
de Ileana Popescu Bâldea

Fără un eu... frontal
de Leo Butnaru

Emoţia care te educă: Acasă la Zoo
de Daniela Firescu

A scrie într-o limbă inamică: Agota Kristof
de Mircea Gheorghe

Clepsidra timpului şi dialogul intergeneraţionist
de Gabriela Păsărin

Străbătând secolele. Soare întunecat
de Eric-Emmanuel Schmitt

Valentin Boboc – un pictor aproape clasic în epoca I(nteligenţei) A(rtificiale)
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri